148 093, a murit tanti nusi de la III.

Statistici

Azi, sau am rog, pana la ora 9 18 minute s-au nascut 338 910 oameni in lume, si au murit 148 092, cam mare diferenta dintre nasteri, cam mare sporu nostru natural.
Anu asta am pierdut 5 500 000 de hectare de spatiu verde, de padure, de natura. Trist. Foarte trist.
892 de milionae de oameni sunt subnutriti, incapabili sa se hraneasca sa-si castige un trai, iar 1 mild. 137 de milioane sunt spurapoderali, nemastiind ce sa faca de atata mancare care si-au infipt-o in pantece. Asa mi se pare dezarmant, ne caracterizeaza pe noi foarte bine. o mare parte manaca pana mor, iar o alta parte mor ca nu pot manca. EXCES. Asta ne-ar putea caracteriza.
Din cei 128 de mii, 25 de mii au murit de foame, o moarte lunga, agonizanta, dureroasa.
Totusi, putem sta linistiti, pentru ca lucram la partea cu obezitatea, anu asta am cheltuit 16.471.680.000 de miliarde de $ pe…. DIETE(doar in U.S.A.). Suntem penibeli.
1.381.048.000 de oameni nu au acces la apa potabila. 22 de milioane de avorturi anu asta. 32 mil oameni infectate cu HIV.

Plus, 22 de miliarde pe alcol si tigari.
Suntem niste egoisti, ce merita soarta semenilor lor mai inocenti.
Daca maine ne omoara pe toti Dumnezeu, o fost baiat bun ca ne-o rabdat atat.

Max Manus

Max Manus, este un frumos film despre razboi, un film ce trece de multimea de filme americane cu soldati americani, ce viseaza la femei, se distreaza cu curve franceze, si fac glume porcoase unu despre mama celuilalat. Max Manus este un filmce  surpinde procesul de initiere, de maturizare, a unor tineri rebeli, ce organizeaza mai in gluma mai in serios o rezistenta impotriva invaziei naziste. Niste tineri norvegieni, incep o rezistenta print-un ziar, dupa care britanici ii invata sa arunce in aer tot felu de chestii germane. Filmu este frumos gandit, facut, realizat, acotrii joaca bine. Eroii sunt oameni, nimeni nu fuge prin barajul de gloante. Glontul te omoara. Daca va plac filmele despre razboi, oameni, drame umane, vi-l recomand. Daca vi-a placut Twilight, n-are rost. Asa, i-as da un 8.5

Dracula Blues – Alexandru Andries

La curtea lui Vodă e şedinţă mare
Stau boieri pe scaun, stau şi în picioare,
Se discută probleme, se analizează
Ce nu merge bine, ce incomodează;
În cap de masă, pe scaun, însuşi Vodă Ţepeş stă,
Boierul Velea face prezenţa şi numără.

Se ridică Vasile, zice: “Ţepeş Doamne,
Stăm bine cu producţia de cereale şi carne,
Am depăşit planul în industria de zgură
Şi-am fost informat că nici nu se mai fură;
În producţia de ţepe suntem, Doamne, pe primul loc în lume,
I-am depăşit pe-americani, fără ruşine, putem spune!”

“Dar există probleme şi in îndustria de ţepe!”
Se ridică în picioare boierul Şulea Trepe.
“Nu mai avem lemn de paltin, producţia stagnează de ieri,
Iar stejarul, Ţepeş Doamne, îl ţinem doar pentru boieri,
De aceea propun să facem ţepele din lemn de prun!
Vor fi beţivi mai puţini, iar lemnul e destul de bun…”

“E o propunere bună”, zice Ţepeş, “Propun
Chiar de mâine să-nceapă producţia cu lemn de prun!
Totul să meargă bine, ţeapa să iasă fain,
Să nu se neglijeze problema de design,
Ţeapa să fie suplă, să satisfacă clientul,
Să se potrivească perfect cu clima şi ambientul,
Să se trimită cadre să se specializeze,
Economia de lemn să nu se neglijeze,
Printr-o reproiectare justă să se elimine orice sofism,
Astfel încât ţepele să reziste şi la seism!”

Grotescul frumosului uman.

De ce isi invelesc oamenii florile in staniol, in hartie colorata, de ce le impopotoneaza cu diferiti sclipici, de ce vopsesc petalele, cand toti cadem de acord ca frumusetea plantelor, si mai ales a florilor este de neegalat. De ce simtim nevoia sa murdarim perfectiunea naturii, cu gusturile noastre, trasnite pe alocuri. De ce nu putem pur si simplu sa vedem frumusetea florii in ea insasi, de ce cautam sa ii stirbim fecioria prin impachetari excesive, prin decoruri patetice lipsite de dumnezeiesc.

De ce cauta oameni sa isi vopseasca vietiile, sa isi coloreze lucrurile pentru a se incadra in niste tipare.

Cred ca este o cursa a prostiei, un concurs tembel de copii. De exmplu, oamenii au inceput de un secol sa considere bronzul atragator, acum tehnologia scuteste orele de stat la soare si le reduce la minute de solar. Si totusi cum am ajuns de la albul albastru-verzui, la bronzul maro-cacacios.

Treptat, incet, incet. La inceput doar un pic de bronz, tu vezi, vrei si tu, da un pic mai mult, ea vede si vrea si ea,  dar desigur un pic mai mult, iar nesfarsitul se instaleaza, astfel lucrurile exagereaza si micile noastre retusuri adresate naturii devin odioase, sufocante, artificiale.

Frumusetea unei flori este floarea in sine, nu cantitatea de podoaba antropica lipita de ea.

Globalizarea intelectului

Desi in principiul, detest ideea de globalizare, de uniune intre rase, limbi, culturi, culori, doar de dragul bunastarii trebuie sa recunosc ca este un semn, sau un oarecare aspect a civilizarii. Gradul de cultura, de educatie creeaza cele mai mari diferente intr-un om, pentru ca iti creeaza diferite repere, pentru ca iti creeaza axe de revolutie care se intersecteaza cu axele altora, care poate nu sunt rasa ta, natia ta, limba ta, religia ta, si totusi nu poti sa-l urasti pentru ca iubiti acelasi lucru. Asa oameni au ajuns sa gandeasca ca nu exista oameni inferiori sau superiori, nu exista diferente de ordin intelectual intre oameni raspanditi pe diferite meridiane, diferentiati de culori si dialecte. Si totusi, exemplu de insula de prostie in insula de civilizatie sunt “gang”-urile americane. Nascute intr-o tara civilizata, prea civilizata pe alocuri, sunt ramasite ale culturii rasiale de acums cateva milenii. Superioritatea nu numai ca este data de alta culoare,alta limba sau alta etnie, ci este data de alta strada in care te-ai zamislit. Oameni din aceasi limba, aceasi natie, culoare se razboiesc cu alti identici lor doar pentru ca s-au nascut la 3 strazi distanta. Asta ma duce cu gandul la Descartes, omul s-a nascut liber, intr-o lume salbatica nestavilita, nearanjata, iar pentru a supravietuii si-a creeat diferite comunitatii, familiale la inceput, iar ulterior adevarate natii mai mari sau mai mici. Lucrurile s-au miscat rapid, astfel oamenii au reusit creearea unui oarecare societatii universale, comune, unei civilizatii adoptate unanim. Si totusi, ne difera continetul, culoarea pielii, religia, limba,  istoria, tara, regiunea geografica, orasul, cartierul, strada, blocul, apartamentu, camera, patul, inima. Pentru ca in final inima individului nu poate fi globalizata, nu poate fi stapanita, societatea nu-si poate infinge stindardul oricat de mult s-ar straduii. Si aceasta globalizare exterioara, politica, formala, creeaza o izolare individuala inauntru fiecarui individ, separa indivizii intre ei. Reverul medaliei. Ne separam, ne izolam inauntru, ne transformam in niste singuratici sociali.

In lan – Lucian Blaga

De prea mult aur crapş boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.

Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

perfect.

M-am intalnit cu el in camp. Pe pamantul neindurator de lung, lat, si plat. Soarele ardea usor, caldut ca intr-o frumoasa zi de mai, somnoros, inca neaprins complet de ura.  Iarba crestea salbatica, nebuna, plina de viata ce o impingea dinspre pamant spre soare. Vantul, isi purta praful.

El isi pastea oile, pe camp, purtandu-le inspre iarba verde si inmiresmata.  Ochii ii ardeau de minunea ierbi ce se rupe, de minunea vieti ce se naste. Cand m-a vazut, a vazut in mine lumea, universul, toti oameni cu care ar fi vorbit in multe nopti cand luna ardea prea tare, a vazut in mine toate cuvintele ce le-a spus si s-au pierdut in pamant neauzite de nimeni.

Salutul meu a fost momentul asteptat de ani, de a-si deschide gura, sufletul si a vorbi cuvinte intelese de alti, auzite de oameni si nu de oi, a fost momentul de a-si da vindeca ranile, de a se elibera.

Eu am reprezentat tot ce putea reprezenta oameni,  viata, comunicarea, cuvintele, prietenii, tot ce nu a avut singur, tot ce nu i-a dat pustiul a gasit in mine.

In 30 de minute, destinul sau, viata sa imi erau cunoscute, mi-a vorbit despre tinerete, despre viata sa, despre moarte, despre nunta, despre moarte din nou, despre pustiu, singuratate si oile negraitoare, mi-a spus despre pomii intelepti si muti, despre cerul frumos si tacut, despre iarba salbatic si muta. Mi-a vorbit despre moarte tatalui sau, despre casatoria sa, moartea sotiei, despre sihastrie, despre Dumnezeu, despre camp.

Cuvintele au curs in aer, el s-a eliberat de povara  dureri lor, si in final a ramas din nou cu tristetea, caci:

“…  cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.”

Generatie blestemata

Suntem o generatie blestemata, condamnata, suntem constransi de istorie intr-un spatiu bine structurat si aranjat, intr-o societate calita de revolutii, razboie si revolte, o societate ce a invatat foarte bine sa-si manipuleze cetatenii. Suntem condamnati sa traim intr-o lume ierarhica, ordonata, cu statusuri, si cu constrangeri fenomenale.

Suntem condamnati sa fim condusi de o clasa politica compromisa, supusa banului, fara dumnezeu, fara onoare, fara demnitate, suntem condamnati sa fim condusi de burtosi ce-si tin posterioarele in audi, mercedes, si ce-si plimba plozii in touareg-uri sau x5-uri.

Suntem morti dinainte sa ne nastem, lumea e crescuta deja, e aranjata, e puternica, nu o mai putem birui, nu ne putem revolta, dupa 20 de ani, extraordinarul s-a banalizat, hotiile si furtisagurile s-au legalizat, totul e verde, pe fata. Lupta pentru putere se da intre idioti incompetenti, semi-dobitoci,  inculti si fara porniri interioare sociale.

Romania, si-a luat un imprumut de 6 miliarde de euro, bani pe care ii va returna populatia din taxe, pentru a face investitii in situatie de criza. Desigur stereotipul se sterge repede sub apa buretelui ce arata adevarul. Romania si-a luat 6 miliarde pentru a da pensii batranilor, ca sa-i dezlipeasca din naftalina fotoliului si sa ii duca la vot. 6 miliarde pentru  6 milioane de pensionari, bani paltiti de viitoarele generati.  Noi sustine campania politica a lui Basescu, noi sustinem spiritul de “ciordeala” noi platim pentru tirani noastri. Noi platim “mita” cu care votul impotriva noastra este cumparat.

Desigur ca in noiembrie nu va merge la vot nimeni, desigur ca evenimentul “cincinalului” pentru pensionari nu va fi ratat, desigur ca vor vota prost, desigur, ca vor primi pensii pe care le vom palti noi cei tineri in urmatori 20 de ani, desigur ca furtul va continua, desigur ca nu vei merge la vot, ca doar ce rost are?

Sfarsit de iarna

Trenul gonii repede, defapt nu, masina, masina frumoasa, englezeasca, cu motorul mare, iar in dreapta femeia pe care o visase de cand isi dete seama ca fetele sunt frumoase in zilele calde de primavara, si ca iarna sunt calde, pline de viata, si dornice de iubit. Se imagina gonid pe o sosea serpuita undeva intre munti, in bolidul sau scump, urcand pe serpentine anevoioase, pe drumuri ce cad din cer, scuturand frunzele in urma sa, stergand cu viteza linia orizontului.

Noaptea era cea mai grea, orele treceau anevoie, baute, nevrute si parca dornice sa-i mai chinuie trupul, sa-i mai sfarme oasele, sa-i mai crape pielea, sa-l devoreze treptat si usor, sa-l degradeze, sa-l descompuna. Isi trase picioarele mai aproape, ghemuindu-se in el insusi, silindu-se sa se faca cat mai mic si cat mai nevazut in coltul dintre cladirea postei si gardul ce se intindea in spatele  ei. Gardul viu, ce asta-vara il proteja de soare, il ferea si il facea sa se creada pe Riviera franceza, acuma era desfrunzit, mort, gol si singur si el. Patura ce il separa de pamant si de perete era inghetata, iar vantul se intetea indaratnic sa infranga sufletul viteaz din trupul bolnav.

Masina isi continua drumul ei spre varful muntelui, varful nevazut si neatins, undeva sus, pierdut in nori, in ceata, mistic, rotile se invartea salbatic, iar in spate drumul, asfaltul se prefacea in spuma alba, in praf. Lumea se surpa in spatele masinii. Femeia de langa el se infiora la vederea prapastiei ce se grabea sa ii inghita, iar el cu mana dreapta o atinse pe genunchi “Nu-ti fie frica, sunt neinvins!” iar glasul senzual si bland al femeii ii raspunse: “Stiu! Nu mie”.

Vantul patrundea prin hainele sleite si murdare, prin gaurile ciorapilor, printre carpele ce-l infasura, aerul rece se strecura ca si un asasin tacut, inexistent, inodor si invizibil, patrunzandu-i in fiecare molecula, omorandu-l treptat, usor, ca  un vis ce te adoarme halucinant, ce te poarta intr-o noua dimensiune. Dintii se loveau intr-un clantanit macabru si dureros, durerile ce le simteau incepeau sa se disipe, sa se scurga usor pe pavajul rece. Genunchii parca adormisera si ei, intrase in letargie, gleznele erau inerte, mainile rosii, intepate cu milioane de ace.

Ajunsera la cabana de lemn, din susul dealului, isi lasase bolidul in fata. Casa era mare, curata, simplist mobilata, cu un lux modern si extravagant. Sticla de sampanie pur si simplu aparuse in mana sa, la fel ca si paharele, turnase sampania. Femeia nu mai era invesmantata decat intr-o usoara rochie de matasa ce se termina desupra genunchilor.O sarutase, lumea incepuse sa se invarta, hainele se topisera, trupurile se amestecau, lumina curgea intransii topindu-le maduva, amestecandu-le bratele. Casa disparu si ea, pluteau, cadeau fara masura intr-o eterna prapastie mare, neagra, nesfarsita, intr-o lumina obscura.

Degetele erau negre, ploapele nu se mai inchideau, departe latratul unui caine perturba macabra liniste. Respira greu, taios, intepator, fiecare gura de aer ii spintecau plamanii.

Inchise ochii si revenii in visare. Visul nu se mai contenii.

Înmormântare

Apele curg năvală
Prădând în calea lor,
Sufletele tânjiţi-lor nori
Ce azi, cu lacrimi, mor.
Trupul greu, atârnă
În volbura neagră a furiei
Ce ne duce-n ţărână.

Ochii tăi sălbatici, acoperiţi
De munţii de ape,
Acoperiţi de râul de minţi
Ce s-au prădat,
Ce s-au pierdut,
În veşnicul înec al neputinţei.

Râul curge, cu case
Cu grădini şi pomi,
Cu vise frânte de tineri iubiţi.
Rupând copaci,
Zmulgând cruci,
Dezgropând morţi.

Oasele mele plutesc
Nebune înspre tine.
Inimile mele, mâinile mele
Degetele şi fiinţa mea
Se strâng în jurul tău
Într-un dans nebun
Într-un ultim drum.

Plopi înalţi cad pe rând,
Stingându-şi veşnicia
Plângându-mi nemurirea
Se strâng, şi cad pe rând
În gropile din pământul
Nesfârşit de crud.

În vârtejul fierbinte
Ce demoni îl învârt,
Trupurile noastre
Se scurg în pământ,
Cu case, cu vise, cu nori
Cu eternele săruturi
Şi eternul cer sângeriu.
Pământul tace, şi-nghite
Eterna jertfă a vieţii.

Elena

Mana inca ii era amortita de la reculul puternic. Tremura toata, stand in picioare, inlemnita, neindraznind sa se miste. Mintea ii fugea la mama ei, cat va plange cand va auzi. Un sentimnet de parere de rau se infiripa, o clipa se gandii sa o sune, sau macar sa-i lase un bilet, asa ar fi decent, dar se razgandi rapid. Mama ei nu avea nici o treaba si nici un drept de a spune nimic, era rafuiala ei cu destinul, cu viata, era libertatea ei de om, dreptul fundamental la viata, si la lipsa ei. Doar ea si Dumnezeu aveau dreptul asta, si ii va lua inainte.

Puse revolverul pe masa, era greu si rece, era inuman, un corp strain cu totul, un corp mort, dar totusi atat de viu cand il folosesti. Scaunul era cald, masa era calda, podeaua de lemn era si ea calda. Pareau moarte, dar odata au fost vii, si gandul asta le facea mai placute la atingere,  te gandeai la ele, ca la ceva ce  candva traia, poate chiar zambea, in limita puterilor unui pom de a zambii.  Dar pistolul era rece, era mort, doar flacara si zgomotul puternic  al tevi ce-si elibera mesagerul.

Sangele cald ii ajunse la picioare, se cutremura,  se trase repede intr-o parte, ferindu-se de sangele de  jos. Cadavrul greu, era intr-o pozitie contorsionata, cu un picior indoit, si prins  dedesubt. Ochii, isi pierdusera flacara ce-i mistuia cand omul ce a murit, era viu. Privea inert si distant in tavan.

Era prima data cand isi vedea tatal indiferent, nepasator si calm. Era prima data cand prezenta lui nu o enerva, cand mirosul sau nu o cutremura, si cand mainile lui nu o strangeau.  Lua bluza de pe pat,  si o arunca pe cap tatului ei, satula sa-i vada privirea, care desi era pierduta spre tavan, parca o urmarea.

Zece ani de abuzuri,  zece ani de violuri,  zece ani de pumni si palme incasate, toate sfarsite, toate stranse intr-un moment atat de scurt, intr-o clipa atat de placuta, atat de victorioasa. Simti o ura nestavilita, un puternic impuls sa dea, sa loveasca, puse mana pe bata de sub masa, si incepu sa loveasca cadavrul de pe podea cu putere, cu ura, cu dragoste. Lovi, lovi, lovi, nadusala ii cuprinse fruntea,  fiori reci de placere o cuprindeau, simti cum cu fiecare lovitura, timpul se intoarse, cu fiecare lovitura, timpul se sterge, cu fiecare lovitura, mintea ei uita, cu fiecare lovitura isi primea inapoi tot ce-i furase infantul. Se oprii extenuata, obosita, goala, vroia sa rada, sa zambeasca, sa-si vesteasca triumful,  victoria, puterea, dar cazu in genunchi. Mainile ii erau acoperite cu sange. Picioarele erau stropite de sangele ce bata l-a imprastiat prin incapere.

Corpul inca era cald. Simti ca trebuie sa termine acum, cand inca mai are curajul, se ridica, lua revolverul de pe masa in mana stanga, si ingenunchea langa capul tatalui sau. Il descoperii si privii in ochii inerti:

-Acum, acum ce-o sa mai faci? Zi! Ce-o sa mai imi faci?

Glasul ei rasuna puternic si gol, in incapere. Lua pistol, deschise gura, si isi rezema teava rece pe dinti. Incepuse sa planga,  puse pistolul la tampla, si inchise ochii,  asteptand ca cineva, sa apese pe tragaci, asteptand ca cineva sa-i faca acest favor. Se gandii la mama sa, ea era nevinovata, ea era in aceasi situatie ca si ea. Era o lasa. De cate ori, pumni ce stau acum stransi pe podea, au lovit-o nu a spus nimic, de cate ori cadavrul de jos a batut-o, a siluit-o, ea nu a zis nimic… a tacut. I-a iubit pe amandoi, dar azi ii va pierde pe amandoi, pentru ca a fost o lasa.

Un glas sfasiat se auzi de dupa usa inchisa.

-Elena? Elena mama, deschide usa… ce-ai facut?

Zgomotul pistolului fusese parca mai puternic de data asta, de parca sufletul ce l-a eliberat acuma ar fi fost mai indaratnic decat celalalt. Corpul se lovi de podeaua de lemn, privind cu ochii inerti inspre tavan. Invinse.

Primavara

Prin soare patrund doar
zambete stelare.
Pasari zboara-n jos, purtand pe aripi
dimineti de cantec viu.
Din pomi, se nasc
prin taina marilor minuni
manunchi de frunze verzi, si flori.
Copilul rupe-o papadie si sufla,
in vant se pierd miliardele de galaxii
ce s-au nascut, si-acum se duc
in vant, prin par, prin maini,
in suflete infierbantate de mirificul creatiei.
In jur, totul se naste
dureros de frumos, se implinesc,
flori, fire de iarba si nori.
Pamantul isi trimite solii in sus.

O viata decenta.

Putini dintre cunoscutii mei sunt fericiti. Foarte putini, inspre nici unul, iar cei ce se declara fericiti, sunt fericiti mai degraba dintr-o obligatie fata de ei insisi, decat dintr-o stare interioara. Viata te loveste dur cu statusul social, cu lucrurile pe care trebuie sa le implinesti, cu golurile pe care trebuie sa le umpli, si cu standardele pe care trebuie sa le susti; cu percepte pe care trebuie sa ti le insusesti si pe care ulterior trebuie sa le inradacinezi in copiii pe care ai sa ti-i faci. Slujba, conditia materiala si sociala, pozitia in cadrul societatii micute din care faci parte, in cadrul familiei tale, intre prietenii tai. Slujba, trebuie sa fie o posibilitate de castig, un mod de intretinere “decent”. Ciudata expresie, putini din cei ce sustin ca duc o viata “decenta” cunosc adevarata insemnatate a unei vieti decente. Viata noastra este un sir lung de nevoi ce te inrobesc, un lung si infinit sir de lucruri care trebuie sa le ai, de necesitati, de decente, de care nu te poti lipsi. Si astfel devi un rob, un sclav al unui monstru care nu exista decat in fiecare dintre noi. Ca si cum toti am trai acelasi cosmar, toti am visa zi de zi aceasi lume nebuna si nesatula de avut, ca si cum cu toti am fi prinsi in acelasi joc prea rusinos de a accepta unii in fata altora ca suntem niste prosti, si prea competitiv pentru a te retrage din el. Si astfel, viata noastra se rezuma la dorinta, la cursa de a cumula, de a deveni, de a ajunge. Invidiez cu putere oamenii care au taria sa depaseasca perceptul social acceptat, care pot sa mearga sa-si urmeze un vis, care isi traiesc viata, intr-un satuc de tara, intre copaci, nu pentru ca nu ar face fata intre cei civilizati ci pentru ca au taria sa-si construiasca propria societate. Teoretic, societatea noastra este una hedonista prin absolut. O societate bazata pe placere, pe dorinta si pe satisfacerea dorintelor, dar cred ca ne inselam. Nu suntem hedonisti, pentru ca pana la urma aceste “placeri” universal acceptate, ne consuma, ne manca inocenta, ne transforma in niste prostituate ieftine ale vietii, care se vand pentru o sigla mai buna, si pentru un loc mai in fata.