Sfarsit de iarna

Trenul gonii repede, defapt nu, masina, masina frumoasa, englezeasca, cu motorul mare, iar in dreapta femeia pe care o visase de cand isi dete seama ca fetele sunt frumoase in zilele calde de primavara, si ca iarna sunt calde, pline de viata, si dornice de iubit. Se imagina gonid pe o sosea serpuita undeva intre munti, in bolidul sau scump, urcand pe serpentine anevoioase, pe drumuri ce cad din cer, scuturand frunzele in urma sa, stergand cu viteza linia orizontului.

Noaptea era cea mai grea, orele treceau anevoie, baute, nevrute si parca dornice sa-i mai chinuie trupul, sa-i mai sfarme oasele, sa-i mai crape pielea, sa-l devoreze treptat si usor, sa-l degradeze, sa-l descompuna. Isi trase picioarele mai aproape, ghemuindu-se in el insusi, silindu-se sa se faca cat mai mic si cat mai nevazut in coltul dintre cladirea postei si gardul ce se intindea in spatele  ei. Gardul viu, ce asta-vara il proteja de soare, il ferea si il facea sa se creada pe Riviera franceza, acuma era desfrunzit, mort, gol si singur si el. Patura ce il separa de pamant si de perete era inghetata, iar vantul se intetea indaratnic sa infranga sufletul viteaz din trupul bolnav.

Masina isi continua drumul ei spre varful muntelui, varful nevazut si neatins, undeva sus, pierdut in nori, in ceata, mistic, rotile se invartea salbatic, iar in spate drumul, asfaltul se prefacea in spuma alba, in praf. Lumea se surpa in spatele masinii. Femeia de langa el se infiora la vederea prapastiei ce se grabea sa ii inghita, iar el cu mana dreapta o atinse pe genunchi “Nu-ti fie frica, sunt neinvins!” iar glasul senzual si bland al femeii ii raspunse: “Stiu! Nu mie”.

Vantul patrundea prin hainele sleite si murdare, prin gaurile ciorapilor, printre carpele ce-l infasura, aerul rece se strecura ca si un asasin tacut, inexistent, inodor si invizibil, patrunzandu-i in fiecare molecula, omorandu-l treptat, usor, ca  un vis ce te adoarme halucinant, ce te poarta intr-o noua dimensiune. Dintii se loveau intr-un clantanit macabru si dureros, durerile ce le simteau incepeau sa se disipe, sa se scurga usor pe pavajul rece. Genunchii parca adormisera si ei, intrase in letargie, gleznele erau inerte, mainile rosii, intepate cu milioane de ace.

Ajunsera la cabana de lemn, din susul dealului, isi lasase bolidul in fata. Casa era mare, curata, simplist mobilata, cu un lux modern si extravagant. Sticla de sampanie pur si simplu aparuse in mana sa, la fel ca si paharele, turnase sampania. Femeia nu mai era invesmantata decat intr-o usoara rochie de matasa ce se termina desupra genunchilor.O sarutase, lumea incepuse sa se invarta, hainele se topisera, trupurile se amestecau, lumina curgea intransii topindu-le maduva, amestecandu-le bratele. Casa disparu si ea, pluteau, cadeau fara masura intr-o eterna prapastie mare, neagra, nesfarsita, intr-o lumina obscura.

Degetele erau negre, ploapele nu se mai inchideau, departe latratul unui caine perturba macabra liniste. Respira greu, taios, intepator, fiecare gura de aer ii spintecau plamanii.

Inchise ochii si revenii in visare. Visul nu se mai contenii.

~ by Ruben on 6 April, 2009.