M-am intalnit cu el in camp. Pe pamantul neindurator de lung, lat, si plat. Soarele ardea usor, caldut ca intr-o frumoasa zi de mai, somnoros, inca neaprins complet de ura.  Iarba crestea salbatica, nebuna, plina de viata ce o impingea dinspre pamant spre soare. Vantul, isi purta praful.

El isi pastea oile, pe camp, purtandu-le inspre iarba verde si inmiresmata.  Ochii ii ardeau de minunea ierbi ce se rupe, de minunea vieti ce se naste. Cand m-a vazut, a vazut in mine lumea, universul, toti oameni cu care ar fi vorbit in multe nopti cand luna ardea prea tare, a vazut in mine toate cuvintele ce le-a spus si s-au pierdut in pamant neauzite de nimeni.

Salutul meu a fost momentul asteptat de ani, de a-si deschide gura, sufletul si a vorbi cuvinte intelese de alti, auzite de oameni si nu de oi, a fost momentul de a-si da vindeca ranile, de a se elibera.

Eu am reprezentat tot ce putea reprezenta oameni,  viata, comunicarea, cuvintele, prietenii, tot ce nu a avut singur, tot ce nu i-a dat pustiul a gasit in mine.

In 30 de minute, destinul sau, viata sa imi erau cunoscute, mi-a vorbit despre tinerete, despre viata sa, despre moarte, despre nunta, despre moarte din nou, despre pustiu, singuratate si oile negraitoare, mi-a spus despre pomii intelepti si muti, despre cerul frumos si tacut, despre iarba salbatic si muta. Mi-a vorbit despre moarte tatalui sau, despre casatoria sa, moartea sotiei, despre sihastrie, despre Dumnezeu, despre camp.

Cuvintele au curs in aer, el s-a eliberat de povara  dureri lor, si in final a ramas din nou cu tristetea, caci:

“…  cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.”

~ by Ruben on 19 April, 2009.