Grotescul frumosului uman.
De ce isi invelesc oamenii florile in staniol, in hartie colorata, de ce le impopotoneaza cu diferiti sclipici, de ce vopsesc petalele, cand toti cadem de acord ca frumusetea plantelor, si mai ales a florilor este de neegalat. De ce simtim nevoia sa murdarim perfectiunea naturii, cu gusturile noastre, trasnite pe alocuri. De ce nu putem pur si simplu sa vedem frumusetea florii in ea insasi, de ce cautam sa ii stirbim fecioria prin impachetari excesive, prin decoruri patetice lipsite de dumnezeiesc.
De ce cauta oameni sa isi vopseasca vietiile, sa isi coloreze lucrurile pentru a se incadra in niste tipare.
Cred ca este o cursa a prostiei, un concurs tembel de copii. De exmplu, oamenii au inceput de un secol sa considere bronzul atragator, acum tehnologia scuteste orele de stat la soare si le reduce la minute de solar. Si totusi cum am ajuns de la albul albastru-verzui, la bronzul maro-cacacios.
Treptat, incet, incet. La inceput doar un pic de bronz, tu vezi, vrei si tu, da un pic mai mult, ea vede si vrea si ea, dar desigur un pic mai mult, iar nesfarsitul se instaleaza, astfel lucrurile exagereaza si micile noastre retusuri adresate naturii devin odioase, sufocante, artificiale.
Frumusetea unei flori este floarea in sine, nu cantitatea de podoaba antropica lipita de ea.
si ambalajele florilor si bronzul sunt doar o miiiica parte din tot ceeea ce se intampla
nimeni nu va deschide o cutie gri, plictisitoare, fara personalitate, intre miile de cutii colorate, sofisticate mai speciale intr-un mod sau altul. asa ca pentru a fi deschise si ele, cutiile gri se ambaleaza cum pot ele mai bine, sa devina cel putin la fel de colorate, sa iasa din banal, sa atraga priviri; ravnind sa ajunga si ele deschise. si ce daca culoare lor va fi artificiala?!… galben, portocaliu, nergu albastrui.. lucesc frumos la soare. iar daca culoarea sezonului ii “maro-cacacios”, fie! adaptarea rapida caracterizeaza societatea cutiilor invelite in staniol