M-am intalnit cu el in camp. Pe pamantul neindurator de lung, lat, si plat. Soarele ardea usor, caldut ca intr-o frumoasa zi de mai, somnoros, inca neaprins complet de ura.  Iarba crestea salbatica, nebuna, plina de viata ce o impingea dinspre pamant spre soare. Vantul, isi purta praful.

El isi pastea oile, pe camp, purtandu-le inspre iarba verde si inmiresmata.  Ochii ii ardeau de minunea ierbi ce se rupe, de minunea vieti ce se naste. Cand m-a vazut, a vazut in mine lumea, universul, toti oameni cu care ar fi vorbit in multe nopti cand luna ardea prea tare, a vazut in mine toate cuvintele ce le-a spus si s-au pierdut in pamant neauzite de nimeni.

Salutul meu a fost momentul asteptat de ani, de a-si deschide gura, sufletul si a vorbi cuvinte intelese de alti, auzite de oameni si nu de oi, a fost momentul de a-si da vindeca ranile, de a se elibera.

Eu am reprezentat tot ce putea reprezenta oameni,  viata, comunicarea, cuvintele, prietenii, tot ce nu a avut singur, tot ce nu i-a dat pustiul a gasit in mine.

In 30 de minute, destinul sau, viata sa imi erau cunoscute, mi-a vorbit despre tinerete, despre viata sa, despre moarte, despre nunta, despre moarte din nou, despre pustiu, singuratate si oile negraitoare, mi-a spus despre pomii intelepti si muti, despre cerul frumos si tacut, despre iarba salbatic si muta. Mi-a vorbit despre moarte tatalui sau, despre casatoria sa, moartea sotiei, despre sihastrie, despre Dumnezeu, despre camp.

Cuvintele au curs in aer, el s-a eliberat de povara  dureri lor, si in final a ramas din nou cu tristetea, caci:

“…  cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi.”

Generatie blestemata

Suntem o generatie blestemata, condamnata, suntem constransi de istorie intr-un spatiu bine structurat si aranjat, intr-o societate calita de revolutii, razboie si revolte, o societate ce a invatat foarte bine sa-si manipuleze cetatenii. Suntem condamnati sa traim intr-o lume ierarhica, ordonata, cu statusuri, si cu constrangeri fenomenale.

Suntem condamnati sa fim condusi de o clasa politica compromisa, supusa banului, fara dumnezeu, fara onoare, fara demnitate, suntem condamnati sa fim condusi de burtosi ce-si tin posterioarele in audi, mercedes, si ce-si plimba plozii in touareg-uri sau x5-uri.

Suntem morti dinainte sa ne nastem, lumea e crescuta deja, e aranjata, e puternica, nu o mai putem birui, nu ne putem revolta, dupa 20 de ani, extraordinarul s-a banalizat, hotiile si furtisagurile s-au legalizat, totul e verde, pe fata. Lupta pentru putere se da intre idioti incompetenti, semi-dobitoci,  inculti si fara porniri interioare sociale.

Romania, si-a luat un imprumut de 6 miliarde de euro, bani pe care ii va returna populatia din taxe, pentru a face investitii in situatie de criza. Desigur stereotipul se sterge repede sub apa buretelui ce arata adevarul. Romania si-a luat 6 miliarde pentru a da pensii batranilor, ca sa-i dezlipeasca din naftalina fotoliului si sa ii duca la vot. 6 miliarde pentru  6 milioane de pensionari, bani paltiti de viitoarele generati.  Noi sustine campania politica a lui Basescu, noi sustinem spiritul de “ciordeala” noi platim pentru tirani noastri. Noi platim “mita” cu care votul impotriva noastra este cumparat.

Desigur ca in noiembrie nu va merge la vot nimeni, desigur ca evenimentul “cincinalului” pentru pensionari nu va fi ratat, desigur ca vor vota prost, desigur, ca vor primi pensii pe care le vom palti noi cei tineri in urmatori 20 de ani, desigur ca furtul va continua, desigur ca nu vei merge la vot, ca doar ce rost are?

Sfarsit de iarna

Trenul gonii repede, defapt nu, masina, masina frumoasa, englezeasca, cu motorul mare, iar in dreapta femeia pe care o visase de cand isi dete seama ca fetele sunt frumoase in zilele calde de primavara, si ca iarna sunt calde, pline de viata, si dornice de iubit. Se imagina gonid pe o sosea serpuita undeva intre munti, in bolidul sau scump, urcand pe serpentine anevoioase, pe drumuri ce cad din cer, scuturand frunzele in urma sa, stergand cu viteza linia orizontului.

Noaptea era cea mai grea, orele treceau anevoie, baute, nevrute si parca dornice sa-i mai chinuie trupul, sa-i mai sfarme oasele, sa-i mai crape pielea, sa-l devoreze treptat si usor, sa-l degradeze, sa-l descompuna. Isi trase picioarele mai aproape, ghemuindu-se in el insusi, silindu-se sa se faca cat mai mic si cat mai nevazut in coltul dintre cladirea postei si gardul ce se intindea in spatele  ei. Gardul viu, ce asta-vara il proteja de soare, il ferea si il facea sa se creada pe Riviera franceza, acuma era desfrunzit, mort, gol si singur si el. Patura ce il separa de pamant si de perete era inghetata, iar vantul se intetea indaratnic sa infranga sufletul viteaz din trupul bolnav.

Masina isi continua drumul ei spre varful muntelui, varful nevazut si neatins, undeva sus, pierdut in nori, in ceata, mistic, rotile se invartea salbatic, iar in spate drumul, asfaltul se prefacea in spuma alba, in praf. Lumea se surpa in spatele masinii. Femeia de langa el se infiora la vederea prapastiei ce se grabea sa ii inghita, iar el cu mana dreapta o atinse pe genunchi “Nu-ti fie frica, sunt neinvins!” iar glasul senzual si bland al femeii ii raspunse: “Stiu! Nu mie”.

Vantul patrundea prin hainele sleite si murdare, prin gaurile ciorapilor, printre carpele ce-l infasura, aerul rece se strecura ca si un asasin tacut, inexistent, inodor si invizibil, patrunzandu-i in fiecare molecula, omorandu-l treptat, usor, ca  un vis ce te adoarme halucinant, ce te poarta intr-o noua dimensiune. Dintii se loveau intr-un clantanit macabru si dureros, durerile ce le simteau incepeau sa se disipe, sa se scurga usor pe pavajul rece. Genunchii parca adormisera si ei, intrase in letargie, gleznele erau inerte, mainile rosii, intepate cu milioane de ace.

Ajunsera la cabana de lemn, din susul dealului, isi lasase bolidul in fata. Casa era mare, curata, simplist mobilata, cu un lux modern si extravagant. Sticla de sampanie pur si simplu aparuse in mana sa, la fel ca si paharele, turnase sampania. Femeia nu mai era invesmantata decat intr-o usoara rochie de matasa ce se termina desupra genunchilor.O sarutase, lumea incepuse sa se invarta, hainele se topisera, trupurile se amestecau, lumina curgea intransii topindu-le maduva, amestecandu-le bratele. Casa disparu si ea, pluteau, cadeau fara masura intr-o eterna prapastie mare, neagra, nesfarsita, intr-o lumina obscura.

Degetele erau negre, ploapele nu se mai inchideau, departe latratul unui caine perturba macabra liniste. Respira greu, taios, intepator, fiecare gura de aer ii spintecau plamanii.

Inchise ochii si revenii in visare. Visul nu se mai contenii.

Înmormântare

Apele curg năvală
Prădând în calea lor,
Sufletele tânjiţi-lor nori
Ce azi, cu lacrimi, mor.
Trupul greu, atârnă
În volbura neagră a furiei
Ce ne duce-n ţărână.

Ochii tăi sălbatici, acoperiţi
De munţii de ape,
Acoperiţi de râul de minţi
Ce s-au prădat,
Ce s-au pierdut,
În veşnicul înec al neputinţei.

Râul curge, cu case
Cu grădini şi pomi,
Cu vise frânte de tineri iubiţi.
Rupând copaci,
Zmulgând cruci,
Dezgropând morţi.

Oasele mele plutesc
Nebune înspre tine.
Inimile mele, mâinile mele
Degetele şi fiinţa mea
Se strâng în jurul tău
Într-un dans nebun
Într-un ultim drum.

Plopi înalţi cad pe rând,
Stingându-şi veşnicia
Plângându-mi nemurirea
Se strâng, şi cad pe rând
În gropile din pământul
Nesfârşit de crud.

În vârtejul fierbinte
Ce demoni îl învârt,
Trupurile noastre
Se scurg în pământ,
Cu case, cu vise, cu nori
Cu eternele săruturi
Şi eternul cer sângeriu.
Pământul tace, şi-nghite
Eterna jertfă a vieţii.

Elena

Mana inca ii era amortita de la reculul puternic. Tremura toata, stand in picioare, inlemnita, neindraznind sa se miste. Mintea ii fugea la mama ei, cat va plange cand va auzi. Un sentimnet de parere de rau se infiripa, o clipa se gandii sa o sune, sau macar sa-i lase un bilet, asa ar fi decent, dar se razgandi rapid. Mama ei nu avea nici o treaba si nici un drept de a spune nimic, era rafuiala ei cu destinul, cu viata, era libertatea ei de om, dreptul fundamental la viata, si la lipsa ei. Doar ea si Dumnezeu aveau dreptul asta, si ii va lua inainte.

Puse revolverul pe masa, era greu si rece, era inuman, un corp strain cu totul, un corp mort, dar totusi atat de viu cand il folosesti. Scaunul era cald, masa era calda, podeaua de lemn era si ea calda. Pareau moarte, dar odata au fost vii, si gandul asta le facea mai placute la atingere,  te gandeai la ele, ca la ceva ce  candva traia, poate chiar zambea, in limita puterilor unui pom de a zambii.  Dar pistolul era rece, era mort, doar flacara si zgomotul puternic  al tevi ce-si elibera mesagerul.

Sangele cald ii ajunse la picioare, se cutremura,  se trase repede intr-o parte, ferindu-se de sangele de  jos. Cadavrul greu, era intr-o pozitie contorsionata, cu un picior indoit, si prins  dedesubt. Ochii, isi pierdusera flacara ce-i mistuia cand omul ce a murit, era viu. Privea inert si distant in tavan.

Era prima data cand isi vedea tatal indiferent, nepasator si calm. Era prima data cand prezenta lui nu o enerva, cand mirosul sau nu o cutremura, si cand mainile lui nu o strangeau.  Lua bluza de pe pat,  si o arunca pe cap tatului ei, satula sa-i vada privirea, care desi era pierduta spre tavan, parca o urmarea.

Zece ani de abuzuri,  zece ani de violuri,  zece ani de pumni si palme incasate, toate sfarsite, toate stranse intr-un moment atat de scurt, intr-o clipa atat de placuta, atat de victorioasa. Simti o ura nestavilita, un puternic impuls sa dea, sa loveasca, puse mana pe bata de sub masa, si incepu sa loveasca cadavrul de pe podea cu putere, cu ura, cu dragoste. Lovi, lovi, lovi, nadusala ii cuprinse fruntea,  fiori reci de placere o cuprindeau, simti cum cu fiecare lovitura, timpul se intoarse, cu fiecare lovitura, timpul se sterge, cu fiecare lovitura, mintea ei uita, cu fiecare lovitura isi primea inapoi tot ce-i furase infantul. Se oprii extenuata, obosita, goala, vroia sa rada, sa zambeasca, sa-si vesteasca triumful,  victoria, puterea, dar cazu in genunchi. Mainile ii erau acoperite cu sange. Picioarele erau stropite de sangele ce bata l-a imprastiat prin incapere.

Corpul inca era cald. Simti ca trebuie sa termine acum, cand inca mai are curajul, se ridica, lua revolverul de pe masa in mana stanga, si ingenunchea langa capul tatalui sau. Il descoperii si privii in ochii inerti:

-Acum, acum ce-o sa mai faci? Zi! Ce-o sa mai imi faci?

Glasul ei rasuna puternic si gol, in incapere. Lua pistol, deschise gura, si isi rezema teava rece pe dinti. Incepuse sa planga,  puse pistolul la tampla, si inchise ochii,  asteptand ca cineva, sa apese pe tragaci, asteptand ca cineva sa-i faca acest favor. Se gandii la mama sa, ea era nevinovata, ea era in aceasi situatie ca si ea. Era o lasa. De cate ori, pumni ce stau acum stransi pe podea, au lovit-o nu a spus nimic, de cate ori cadavrul de jos a batut-o, a siluit-o, ea nu a zis nimic… a tacut. I-a iubit pe amandoi, dar azi ii va pierde pe amandoi, pentru ca a fost o lasa.

Un glas sfasiat se auzi de dupa usa inchisa.

-Elena? Elena mama, deschide usa… ce-ai facut?

Zgomotul pistolului fusese parca mai puternic de data asta, de parca sufletul ce l-a eliberat acuma ar fi fost mai indaratnic decat celalalt. Corpul se lovi de podeaua de lemn, privind cu ochii inerti inspre tavan. Invinse.

Primavara

Prin soare patrund doar
zambete stelare.
Pasari zboara-n jos, purtand pe aripi
dimineti de cantec viu.
Din pomi, se nasc
prin taina marilor minuni
manunchi de frunze verzi, si flori.
Copilul rupe-o papadie si sufla,
in vant se pierd miliardele de galaxii
ce s-au nascut, si-acum se duc
in vant, prin par, prin maini,
in suflete infierbantate de mirificul creatiei.
In jur, totul se naste
dureros de frumos, se implinesc,
flori, fire de iarba si nori.
Pamantul isi trimite solii in sus.

O viata decenta.

Putini dintre cunoscutii mei sunt fericiti. Foarte putini, inspre nici unul, iar cei ce se declara fericiti, sunt fericiti mai degraba dintr-o obligatie fata de ei insisi, decat dintr-o stare interioara. Viata te loveste dur cu statusul social, cu lucrurile pe care trebuie sa le implinesti, cu golurile pe care trebuie sa le umpli, si cu standardele pe care trebuie sa le susti; cu percepte pe care trebuie sa ti le insusesti si pe care ulterior trebuie sa le inradacinezi in copiii pe care ai sa ti-i faci. Slujba, conditia materiala si sociala, pozitia in cadrul societatii micute din care faci parte, in cadrul familiei tale, intre prietenii tai. Slujba, trebuie sa fie o posibilitate de castig, un mod de intretinere “decent”. Ciudata expresie, putini din cei ce sustin ca duc o viata “decenta” cunosc adevarata insemnatate a unei vieti decente. Viata noastra este un sir lung de nevoi ce te inrobesc, un lung si infinit sir de lucruri care trebuie sa le ai, de necesitati, de decente, de care nu te poti lipsi. Si astfel devi un rob, un sclav al unui monstru care nu exista decat in fiecare dintre noi. Ca si cum toti am trai acelasi cosmar, toti am visa zi de zi aceasi lume nebuna si nesatula de avut, ca si cum cu toti am fi prinsi in acelasi joc prea rusinos de a accepta unii in fata altora ca suntem niste prosti, si prea competitiv pentru a te retrage din el. Si astfel, viata noastra se rezuma la dorinta, la cursa de a cumula, de a deveni, de a ajunge. Invidiez cu putere oamenii care au taria sa depaseasca perceptul social acceptat, care pot sa mearga sa-si urmeze un vis, care isi traiesc viata, intr-un satuc de tara, intre copaci, nu pentru ca nu ar face fata intre cei civilizati ci pentru ca au taria sa-si construiasca propria societate. Teoretic, societatea noastra este una hedonista prin absolut. O societate bazata pe placere, pe dorinta si pe satisfacerea dorintelor, dar cred ca ne inselam. Nu suntem hedonisti, pentru ca pana la urma aceste “placeri” universal acceptate, ne consuma, ne manca inocenta, ne transforma in niste prostituate ieftine ale vietii, care se vand pentru o sigla mai buna, si pentru un loc mai in fata.

Te cunosc.

Cred ca Dumenzeu ramane uneori perplex, dandu-si o palama peste frunte si exclamand “mamaaa…”

Nu ca ar avea una, da asa de idee. Ma amuza ingrozitor de enervant modul in care unii nu ezita nici cea mai mica fractiune de secunda, in a inregimenta pe cineva intr-o categorie sociala din mintea sa. Cu toti avem perceptele sociale asupra oamenilor, cu toti simtim fiori seara cand intalnim niste tigani pe strada si ne-am uitat armele albe acasa, cu toti privim oarecum suspicios cand vedem niste pakistanezi pe tranvai palavragind, cu toti avem impresia ca cei din jurul noastru sunt iremediabil condamnati.

Pocaitii stiu foarte bine ca toti cei ce nu sunt ca ei sunt lumea, si iadul le este menirea; “lumea” stie foarte bine ca toti “fratii” sunt ingusti, incorsetati, incastrati in cuvinte si virgule. Cu toti stim ca batrani sunt cu toti niste sugative care au stoarce si ultima farama de afectiune din tine, ca sunt egoisti si dornici de o viata eterna, si cu toti batrani stiu ca: “tineri din ziua de azi… ce sa mai… niste derbedei, pe vremea lor asa ceva nu s-ar fi putut intampla”.

Cu toti stim ca popii sunt niste corupti ordinari, ce ar fura cat pot si nu ar face nimic, si toti popii stiu ca enoriasi sunt niste pacatosi ce nu-si vad bubele. Cu toti stim ca politicieni sunt niste porci ce nu se mai satura cu macarea ce le umfla pantecele, si posesiunile ce umfla  declaratiile de averi alea rudelor si vecinilor de palier.

Ne stricam orice sansa de a avea o relatie cu o persoana pentru ca o categorisim, pentru ca inainte ca sa-si deschida gura si sa vedem ce suflet salasluieste in pereti de sange si carne, noi presupunem, si nu doar presupunem, stim mai bine. Daca am stii sa tacem,  sa ascultam, sa credem, sa oferim, sa dam prezumtia de nevinovatie. Daca am putea sa privim oameni din perspectiva suferintelor lor proprii.

Curvele sunt curve, pentru ca nimeni nu le-a oferit o sansa mai buna, oameni sunt ratati pentru ca societatea din jur i-a declarat ratati, iar ei s-au conformat rapid.  Cu toti avem la urma urmei niste scuze, niste cauze, niste situatie atenuante, niste  concursuri de imprejurari nefavorabile, niste bani lipsa, niste haine lipsa.

Daca am avea rabdarea sa ascultam, si empatia de a intelege nu ne-am mai comporta ca niste tampiti.

Dar totusi, statisticile sunt statistici…. nu? Expertii sunt experti, si de ce nu le-am da crezare?

(P.S.:cu politicieni am cam exagerat, chiar is porci 90%)

Copilarie

Copil fiind traiam, intr-un perpetu ireal, incapabil sa imi dezlipesc visele si imaginatia de zilele lungi si luminoase de vara ce le traiam la tara. Locul avea un farmec aparte, un taram vast al imaginatiei, al vietii nesfarsite, al mirificului ancestral. Existenta se rezuma acum cateva sute de ani la cele cateva nevoi de baza ale oamenilor, hrana, casa si familia.  Si cam asa era si cand eram eu mic.

Casa bunicii, era defapt casa socrilor ei, casa in care familia bunicului meu traise multi multi ani inainte ca eu sa oricare din cei din jurul meu sa fie in viata. Fiecare colt avea o poveste a lui, fiecare pom fusese plantat cu grija de cineva. Fiecare cui avuse ciocanul sau destinat, si astfel casa avea mii de povesti atarnate in mii de locuri. Imi place sa scotocesc intr-una din lazile de zestre ce erau aruncate in camarii sau in pod. Intr-una gaseam poze cu formatii ale anilor 70,  apartinand mamei mele, in alta in pod gaseam veche trusa de barbierit a bunicului, cu lame ascutite, iar in alta gaseam, fusuri si haine, fiecare purtand in mirosul lor mainile celor ce le-au zamslit.

Curtea bunicii a fost un pod intre camp si ulita,  prin care multi veneau din camp intrand in ograda bunici, o strabatea trecand pe langa nucul batran, ce prinse radacini undeva inainte de 1900 si de cel mai tanar care avea varsta de doar 30 de ani.  Duminica, bunica facea inghetata intr-o masina ce trezea din somn mortii cimitirului de pe deal, iar intrarea acoperita dintre cele doua corpuri ale casei era prea ingusta pentru marea de oameni ce se revarsau.

Satul era inca, prin in mrejele trecutului, inca prea izolat de civilizatia ca sa-si insuseasca si sa se obisnuiasca cu aceste obiceiuri de duminica ale oamenilor, deci cand bunica pornea masinaria de inghetata, toti isi faceau loc prin curtea,intrarea, si banca din fata casei pentru a savura deliciosul rezultat a prafului colorat si zgomotului.

In restul zilelor,  optiunile erau putine,  mergeam dimineata la cele doua gradini, una in capatul ogradei, unde aveam pamantul, perpedincular pe ograda noastra si a caselor din jur, fie un pic mai departe,  pe un pamant binecuvantat unde erau doua izvoare si multi pruni.  Ori eram trimis la pascut cu oile. O munca sisifica pe care o inghiteam cu greu, caci cornutele erau tare incapatanate. Tineau din rasputeri sa treca prin toti ghimpi, huci, gropile, tufisurile pe care le gaseau pe drum, astfel eram nevoit sa fug in toate partile sa le adun. Dar uneori jocul ma prindea de ochi si-mi rapea contactul cu realitatea, si astfel ma pierdeam cateva ore intr-o indeletnicire, in facut de vase din lut cu sora mea, in jucatul prin santurile uriase lasate de ploi, ori in leganatul pe cablul stalpului de inalta tensiune dezafectat.

Iar seara, ma trezeam fara oi, iar atunci, incepea goana nebuna, prin toata partile, fuga, injuraturile, nervi, pumni dati in spatele animalelor incapatanate, trasul de coarne, botele aruncate dupa, pana intr-un final cand reuseam sa le aduc pe drum.

Iar seara, prindea grai peste sat, care adormea repede, la fel ca si mine si se trezea devreme cand inca campurile in stamparau setea in roua.

Amurg

Candva prin vaiile sufletului meu indaratnic
curgea apa sfintelor mistere,
suroind in suvoie
din muntele cel sfant, de unde-au cazut ingerii,
in pamantul cel mult unde vor cadea oamenii.
In ochii, purtam lumina
diminetilor
tanjite cu seara si iubite cu raset;
iar in inima purtam eterna tacere
a cuvantului.
Dar azi, zumzetul albinelor a incetat,
greieri si-au rupt vioarele sorbind cu pacat
un ultim strop de vin.
Schitul inimii mele,
e prins in maracini, in buruiene groase cu radacini adanci,
iar graul a pierit mancat de pasari si sufocat de spini.
Pamantul intins, cu limbile frante tace,
iar tacere sa
imi inconvoaie oasele si-mi sfarma tamplele.
Azi nu mai vad lumini in zari
si intuneric in apus.
Sunt orb.

Daniel

Lungi lumanari de sticla, ard

necontenite franturi de fulgeri,

ce-si preling mirosul

in groapa cu lei.

Prin mine,  cutite fierbinte trec, purtand

mirosul trainicelor vieti

trecute, in inima pamantului.

Fiarele racnesc,

adapandu-se in sangele fierbite ce-mi siroaie pe frunte,

pe tample.

Prin salturi uriase

trec din pamant, prin mine in pamant

smulgand cu colti lor luciosi

sufletu-mi.

Necontenite,

neincetate salturi marete

din marile de pamanat in pereti de cer,

furad cu fiecare atingere fulgeratoare

mainile, picioarele – trupurile slabite

a sufltelui meu sangeriu-.

Din mine tot cantul e furat,

din tample, bobul de credinta a ars in colti

fiarelor.

Din inima, sangele jertfei s-a scurs in pamant.

Sunt gol.

Nu am niciun rege in maneci sa ma strige,

nu am nici nici un vant

din lume sa ma-nvinga.

Nici ingeri cu aripi argintii, nici munti, nici stanci.

Nu am minuni de aratat,

focuri stinse,

cetati.

Nu am Dumenzeii pe gurile leiilor.

Sunt singur.

Nu am suflet invis, nu am maini zdrobite de cuie,

genuchi de praf, si frunti

invinse de sudoare diminetii.

Sunt viu.

O cafea.

O ceasca de cafea, o cana de cafea un recipient de cafea.  Ceasca de cafea, este podul prin care lumi intregi se leaga, este argumentul multor intalniri, este punctul comun al multor oamnei, este sfoara ce ne leaga impreuna, si este lipiciul ce tine vaza ciobita impreunata.

Cafeaua este un obicei, este un gest boem, este o atitudine. O ceasca de cafea este savuroasa, intr-o cafenea intre alte cesti pline de cafea, cu alti oameni, ce zorb cuminiti sau zgomotosi din licoare. Este o oglinda neagra a vietii, a trecutului, a viitorului, dar mai ales a prezentului.

Un axis mundis in toata puterea cuvantului, este eterna prietena ce starneste conversatii savuroase, discutii sinuoase, pauze lungi, diminetii tarzii si seri timpurii.

Pacat ca nu  beau cafea, altfel as fi un om dobitoc de fericit.

Camera. Esarfa(I)

Ploaia bineveana dimineata cu picurii ei reci, ce se rasfrangea pe tablaria pervazelor interbelice. Soarele se chinuia sa se ridice deasupra conturului nesigur si dur al orasului. Primele automobile isi incepeau sinfonia din marginile orasului spre centru,  ca niste albine intr-un stup titanic. Pavajul, stralucea sub apa ce se scurgea pe el, reflectand ghearele de lumina ale soarelui ce se catara tenace catre bolata cerului, ca un imparat beat si ce se inalta cu greutate pe tron.

Camera  sa era la etajul al treilea a unui cladiri vechi pe centrul istoric si comercial al orasului. Sub geamul sau, cu perdele zdrentuite, se asterna o multitudine de firme multicolore a calor lumina inca stralucea palid in griul diminetii nehotarate.  Fusese o noapte alba, precum miile ce le avuse de cand se mutatese. Micutul apartament cu o camera, l-a primit mai mult printr-un concurs de imprejurari favoravil decat prin merit. Fusese al fratelui bunicului din partea tataului, care a murit de tanar si fara mostenitori, apartamentul intrand in posesie statului la marea confiscare din tipurile comuniste. Ulterior ii fusese retrogedat tatalui sau, si cand tatal sau a murit, el s-a instalat in apartament.

Pana la regrataibila si irelevanta moarte a tataului sau, la a carui slujba asistase cinci persoane, locuise intr-unul din cartierele marginase ala orasului, pierdut in multitudinea de blocuri grii si de ferestre murdare de praful camioanelor ce traceu continuu pe drumul din fata geamului sau. Privelistea care o avea era dezolanta, ultimul bloc din sirul lung de locuinte muncitoresti. Camera sa era orientate spre apus, spre marele camp ce se intindea la marginea orasului. La 50 de metri de iesirea din bloc era soseaua de centura a orasului, si o statie de autobuz.

Seara ii placea sa urmareasca, oameni cum se intorceau acasa, si uneori ziua ii era luminata cu cate un lacatus ametit ce isi binecuvanta nevasta cu cativa pumi. Diminetile se pierdea in autobuzele si muncitori ce se indreptau spre fabricile industriale, ce se zareau in orizont. Detesta acei oameni, “lipsisiti de ochii”. Seara vedea curvele cum se strangeau si asteptatu camionagii cu pumni grei si plini de drumuri strabatute.

Zilele erau lungi si incarcate de agonie, obisnuia sa iasa din casa, dimineata inainte ca zarea sa se crape de ziua,  dar pe la orele cinci, cand muncitori isi coriau drum spre fabrici era demult in casa ferindu-se de coatele lor scurte, privirile hotarate, si inimile lipsite de directie.

Clipa in care tataul sau a fost lovit de tren, a fost un evenimnet mai mult dulce decat amarui, se instalase in noul apartament cu o priveliste la o gloata diversificata si  neincetata, si scapase de chiria care nu prea reusea sa o achite.

Isi mai aducea aminte fragmente de la funerarii, preotul ce canta o liturghie ciudata, neomeneasca, rupta dintr-o limba africana indescifrabila, cei doi gropari, ce-si tineau palariile in mana, parand sincer afecatati de decesul celuia ce aveau sa-l zideasca in tarana, si matusa sa indepartate, singura ruda pe care o avea, si pe care desigur nu o putea suferi.

Noul apartament ii daduse ocazia  sa urmareasca sute de oameni, zeci de indivizi  si cateva specimene placute lui. Adora sa urmareasca zi de zi multimea ce se perinda dedesubtul lui si sa ii dibuiasca destinul. Din cand in cand vedea cate un om, pe care il descosea in ochii mintii, si-l imagina gol, si-l imagina la munca, in viata sa, cine este, de unde vine si incotro se indrepta. Creea adevarate scenarii in mintea sa neodihnita.

Cand o zarise, tocmai sorbea ultimul pliculet de ceai, muiat intr-o cana murdara si o apa mai degraba statuta. Parul ei parea un rau salbatic de munte, sarind peste pietre, siruindu-se, onduindu-se , rupandu-se si adunandu-se din noi si din nou. Licariri trasnlucide, lumini absorbitoare porneau din el. Nu-i zarise fata, doar crestetul. Femeia era imbracata intr-un palton negru, pantaloni verzi de catifea si avea o esarfa rosie ca sangele proaspat curs dintr-o vietate. In multime, silueta ei, cu solduri late si fire de par lungi si crete, stralucea, atragandu-i privirea, facandu-l sa-si puna cana pe dulap. sa deschida geamul, si sa se uite mai atent si staruitor la silueta din fata lui.

Si-o imaginea ca si pe o tanara avocata, sau poate o contabila, sau o tanara sotie, ce se trezise devreme pentru o cafea rapida sorbita alturi de cateva prietene intr-una din multitudinile de cafenele din centrul orasului. Si-o imaginea cu ochi verzi, sau albastri, buze subtiri dar carnoase, sprancene arcuite si bine definite, un chip ce atragea prin aura de mirific, ce o purta undeva inauntru sau.

Isi inchide ochii si cand se trezi, mintea sa era in trupul fetei cu esarfa rosie. Se uita atent la corpul sau, simtindu-l cu varful degetelor din cap pana in talpi. Intr-un final dupa cateva clipe de admiratie usor retinuta, se ridica din aptul camerii in stil napoleon al-III-lea, si iesii  pe usa burgheaza, exagerat de inalta.

Era viu.

Cerbul

Luminile se scurg in ultimu graunte de pamant
Cernut de feciorele din vale.
Pe crestele de deal, vulturi mari, isi arunca trupurile
Pe hoitul ramas intre spini.
Doi trecatori vin dinspre padure,
Purtand pe toiage praful vietii ce-a trecut.
Cu glasul frant, cerbul isi chema iubirea din pamant.
Ca niste bocitoare incep stele sa luceasca pe cer.
Ultimul cantec se stinge-n lumina de ieri.

Iubire metafizica

Zile se scurg prin dreptul urechii mele stangi.
La spate imi tin
Mainile impreunate si privesc in zari
Sa vad venind ziua de ieri.
Ce mult am iubit ziua de ieri,
Cum ma intindeam in
Iarba ei
inalta si plina de mirosul polenului auriu.
Cu picioarele strivesc parerile de rau
Despre maine, si cu ochii imbratisez
O ultima si prima noapte sub
Bolta dureroasa a cerului.
Lumea ce se intinde spre crestetul meu
Curge din cer,
Imi cuge pe tample,
Imi curge pe maini, pe picioare in jos
Se scurge in rauri subterane.
Mainile imi desfac, si imi acopar ochii
De frumusetiile ascutite
Ce intunericul le invarte in jurul simturilor mele.

In intuneric doar ochii ei vapaiaza aprinsi
Tragand in ei, pieptul meu plin de furtuni,
Picoarele mele pline
de praful caiilor de pelegrini,
umerii mei apasati de norii gri,
si ochii-mi muti de parul ei salbatic.

Iar eu ma mistui dinauntru,
Ard, necontenit cu explozii de sentimente
Cu palpairi de buze,
Pana ce ma frang la pamant in cenusa neagra
Pana ce ma scurg in raurile subterane de unde
Inima mea va rasari ca un copac,
Pe varful dealurilor cu spini
Si ochi albastrii-verzui.